THIS IS HOW I AM

Am fost acuzata că aş fi satanista şi că nu cred în Dumnezeu. De o habotnica.

Către toţi care încurcă ateismul cu satanismul şi umanismul secular cu lipsa moralităţii: lăsaţi Biblia din mână şi mai citiţi şi voi nişte cărţi. Nu, nu almahe.  Cărţi adevărate. Eventual nişte enciclopedii. Până atunci, ca să nu muriţi proşti, în cazul în care îngerul vostru păzitor trage la măsea într-o crâşmă şi vă loveşte o maşină, citiţi următoarele rânduri care să vă faceţi o idee despre ce înseamnă să fii ateu.

Definiţii simple pe înţelesul tuturor. Sper…(ahhh!!!definitiile sunt adaptate limbajului comun-ashia...ca sa ne intelegem mancatzash)

• ateu (sau ateist) - nu crede în zei, duhuri bune sau rele, nimfe sau orice altă forţă supranaturală.
• umanist - consideră viaţa umană ca valoare supremă ci nu o plăsmuiri ale unor minţi bonlave gen Dumnezeu, Bhaal, Odin, etc.
• secularist - susţine separarea bisericii de stat şi guvernarea bazată pe criterii obiective. Promovează o societate în care gândirea raţională să primeze în faţa superstiţiilor religioase.
• agnostic - crede că natura divină nu poate fi cunoscută omului şi nu o arde cu sfinţi, popi, biserici, etc.
• deist - crede că există unul sau mai mulţi Dumnezei, dar care s-au pensionat imediat după Geneză şi acum se uită la noi prin vizor, fără să intervină în treburile Universului. La fel ca şi agnosticii, nu se cere la biserică şi nu pupă mâna popii.
• teist - crede în zei atotputernici care interacţionează cu Universul. E dogmatic, se roagă, face sacrificii şi aduce ofrande zeului/zeilor săi. Se oftică repede dacă cineva se ia de prietenul său imaginar şi de multe ori e dispus să moară pentru acesta, în speranţa că va ajunge în Rai/va primi multe virgine.
• creştin - crede în Dumnezeul biblic, care te arde în cazan după moarte dacă nu ai dat bani la biserică în viaţa asta.
• satanist - crede în existenţa Dumnezeului creştin, dar nu prea-i place de El şi se duce la concurenţă.

Eu intru în primele 3 categorii. Deci nu, nu sunt satanista. Nu cred în Satan, Dumnezeu, Thor, Moş Crăciun, Iele, Dracula, strigoi, etc.

QUESTIONS

  Unde sunt eu mai adevarata?Cand zambesc fortat,cand fac eforturi sa fiu sociabila,cand imi ascund durerile,cand discut banalitati cu persoane cu care nu am nimic in comun?Sau cand aleg sa-mi dezgolesc sufletul intr-o fraza,intr-o poezie,intr-un cantec?
  Ce e mai adevarat?
Prezenta fizica a celor de langa mine,care imi sunt alaturi,si ma asculta absent,nesimtindu-mi durerile,neintelegandu-mi aspiratiile,nebanuindu-mi culmile si abisurile,neiubindu-mi defectele,nestiind nici macar care sunt melodiile sufletului meu...sau...EL ce mi-a daruit o bucata din sufletul lui si care se gandeste la mine atunci cand ploua?
  Unde sunt eu cea adevarata?
Cu durerile,cu bucuriile,cu amintirile,cu temerile mele?Sunt multe lucruri pe care oamenii ce ma stiu de ani de zile nu le-ar banui despre mine,dar s-ar putea ghici usor cand sufletul imi danseaza pe un cantec si apoi se odihneste pe o poezie...
  Cateodata ma asez cuminte  in coltul meu de lume si nu vreau sa stiu de nimic,vreau doar sa fiu ignorata  de toti,doar eu sa ma bucur de spatiul meu,de nebunia mea,cand sufar,cand am obosit sa fiu inteleasa...sa ma fac inteleasa,cand am nevoie de liniste,cand vreau sa fiu doar eu cu gandurile mele...
  Nu imi doresc nici o mana care sa ma ridice...am sa ma ridic eu singura...ca de fiecare data

UMMA

Mi-am amintit de mine...de tot ce aveam curajul sa fac,fara sa pun intrebari,fara sa ma gandesc,uneori cu o inconstienta teribila.Ce am pierdut pe parcurs?Unde au disparut spontaneitatea,avantul,entuziasmul?Imi este greu sa ma arat,si in adancul sufletului,stiu ca voi ramane doar eu cu mine....cu temerile si frustrarile mele,cu spaimele care nu ma lasa sa dorm noaptea...Mi-e greu sa ma las vazuta de cei care nu ar intelege nimic si de cei carora nu le-ar pasa cine sunt,ce simt...

WAKE ME UP..

Sunt un gand disparat,fragmentat...nimeni nu stie mai bine ca mine despre capacitatea mea de a ma pierde in propriile foruri interioare.E ca o cadere in abis fara coarda.Lumina sperantei licureste din ideea ca,asa cum apare abisul din neant,tot asa poate exploda fericirea.
  Sunt o fiinta invaluita de valori controversate,care mai de care.Salasluiesc in mine adevarate lumi paralele.Sunt o poveste...cea mai urata si cea mai frumoasa.
  Paradoxal,sunt de o sinceritate dureroasa,insa intotdeauna am ceva de pastrat doar pentru mine...un sambure de mister doar al meu,o nebunie personala...n-ar intelege nimeni oricum.
  Sufer de gand...ma poarta departe,ma ucide si ma naste in acelasi timp.Nu pot sa dorm,nu pot sa mananc,nu ma pot concentra...e o stare de nestare ce ma dezintegreaza si ma energizeaza.Ma pierd sau ma regasesc?
  Ti-am sarutat pulsul intr-o noapte iar ,,dimineata m-a gasit in bratele tale''.Doi straini in lumi diferite,orizonturi diferite,care nu-si cer nimic...
  Unde au disparut reperele?De fiecare data cand incep sa simt fericirea ma intristez.E ca un presentiment sumbru ca se termina repede si imi vine sa fug.Sa  nu mai apuc sa vad cum se termina...Si fug...
   Spre orizont,spre alte lumi ,imbratisand fantome...
   Si las in urma ganduri disparate,fragmentate

AUTUMN'S GRIEF

Iubesc toamna.Aproape toti care ma aud spunand asta ridica intrigati o spranceana arcuita si sceptica,ma intreaba pe un ton intrigant:,,Cum adica?Ce e de iubit?''.Intrebari urmate de o insiruire nesfarsita de motive de ce nu ar trebui sa iubesti un anotimp ploios:nu poti sa te plimbi,nu ai chef de nimic,nu poti sa iesi la,,shopping'',si multe altele.

 Eu cred ca tocmai pentru ca nu poti face toate lucrurile respective...e un anotimp ce-si merita respectul.
  Azi ploua impatimit si pornesc muzica...normal- un sound de His Infernal Majesty amestecat cu sunetul picaturilor de ploaie.Nu am nevoie de mai mult sa ma relaxez...Imi prepar o cafea (asa cum imi place doar mie) si ma asez comod in fata PC-ului.Imi aprind o tigara si incep sa-mi adun gandurile.O zi ploioasa imi da ragazul sa reflectez profund la viata mea.
  Nu imi plac furtunile si nici tunetele si fulgerele,insa o ploaie calma de toamna,e o vreme pe care inca de mica o indrageam.A fost si e anotimpul sufletului meu.Anotimpul in care am simtit ca ma renasc si mor,in fiecare clipa care imi trece prin ganduri si prin sange.Starea in care mi-am afundat simturile  in parfumul unor amintiri ale copilariei pierdute mult prea devreme...amintiri cu miros de prajitura cu mere,de struguri si porumb ud.
M-a prins toamna pe nepregatite...ca atunci cand m-am culcat singura si m-am trezit mangaiata ...si cand am auzit in soapta:,,Ce piele  ai!''.Ciudata senzatie...cand buimacita mi-am dat seama ca e o voce de femeie....in fine...cam acelasi sentiment de confuzie.
Mi-era dor...de RACOAREA diminetilor si FRIGUL patrunzator al serilor...FRUNZELE care scartaie sub picioarele alene mergand prin parcul asta pustiu.BANCILE sunt reci,insa imi place sa amortesc de frig stand si privind...nici eu nu stiu ce...parca asteptand ceva.PLOILE nesfarsite si atat de triste,care iti intra in maduva oaselor si te deprima la infinit....dar care pe mine,paradoxal...me bucura la infinit.CERUL ,innegurat de nori maniosi si un soare ce intarzie sa apara...HAINELE groase in care ma ascund tremurand zambind puerilic stiind ca apoi o sa ma cuprinda moleseala placuta de cald...
  Mi-e dor de mireasma rece a manunchiului de frunze moarte si atat de vii prin culoare adunate de pe marginile aleilor Copoului...mi-e dor de tristetea oamenilor de pe strada,zgribuliti si nerecunoscatori pentru cerul incredibil si mirosul dumnezeiesc de DAR...de lumina care parca ingheata ,inchisa in picaturi de ploaie cazute pe crengile golite...
  Mi-e dor de gandurile mele care pleaca hoinare in cautarea mea...de calatorii infinite facute in miezul noptii carcetand dileme fara iesire...de intrebarile nesfarsite...de raspunsuri pe care nu o sa le primesc nicicand-si chiar daca ,eu inca le mai astept,stand aici la sfarsit de septembrie...intr-o zi ploioasa.
  Anul acesta toamna a fost ciudat de punctuala:a venit pe neasteptate si furioasa rau....cu doruri.Da,toamna asta miroase a dor,dor de cald,dor de brate ,de sarut;dor de somn si de trezit invaluita.
   Mi-e dor de garsoniera micuta care  ma cuprindea cand intram ....vreau liniste...sa-mi savurez linistea in liniste...cu aroma de cafea cu lapte...

TEAMA

Close to the flame...... Mi-e teama.Nu e nimic concret sau real are sa ma faca sa ma simt asa.Stiu doar ca ma face sa imi pierd mintile putin cate putin,simt ca imi pierd echilibrul emotional. Traiesc de doua saptamani in teroare si in cosmaruri.
       Visez ca pierd oameni,ca-l pierd pe EL,si ca totul depinde de mine...insa eu nu pot face nimic;pur si simplu sunt imobilizata,nu schitez nimic.
      Ma trezesc noaptea epuizata,tulbure si devastata.Il caut,il gasesc,ma linistes,...calm....adorm.
      OK...nu sunt prima persoana care are genul asta de nopti,insa la mine se repeta,iar si iar ...si iar.Si de fiecare data ma trezesc cu aceeasi paranoia si cu aceeasi frica teribila.Am ajuns sa nu ratez ocazia sa-l privesc,sa-l studiez...sa-l obosesc...ca si cum acea ar fi ultima secunda ...ultima oara ...
      Asta e cea mai mare teama a mea.
      In miezul zilei mi-e frica sa merg pe strada;ma simt urmarita,bantuita...vanata.Ma intorc:nu e nimeni.La fiecare pas ma gandesc ca cineva vrea sa imi faca rau...parca citesc gandurile din spatele privirilor cu care ma intersectez;imi fac scenarii horror....
     Mai nou am dezvoltat o alta fobie:aia de a stinge lumina cand sunt singura;comic nu?:)
     In fine...ma simt ca si cum mi-ar exploda sufletul;imi vine sa tip...sa plang...sa fug...sa scap.
     Ma gandesc tot mai des la MOARTE.Nu stiu.Moartea mea,a altora,a tuturora.Ma sperie moartea...atat de tare ca parca mi-ar sufla in ceafa.O simt...nu stiu,poate e tot paranoia...sau poate nu.